Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Pentru ca pot’ Category

Ma mut!

Nu, nu ca in banc, chiar ma mut (deocamdata cu blogul, in curand si cu casa). Dupa multe insistente, am cedat si am acceptat sa am propriul meu site (desi inca nu sunt convinsa ca e o idee geniala).

Prin urmare, am mutat tot continutul blogului acolo, iar pe voi va astept in continuare sa “ma” cititi pe ramonamorgan.ro.

———————————————-

After hours of negotiations, I’ve decided to give in and accept the idea of having my own website (and publishing my articles there).

So, I’ve moved all the content of this blog to my new website. I hope you’ll come along to enjoy my future posts on ramonamorgan.ro

Advertisements

Read Full Post »

Timpul

Viata trece repede, parca mai repede decat reusesc eu sa o percep si sa o traiesc. Azi e luni, maine e sambata – si intre ele – nimic. In franturi de clipe identific vag zambete, pierderi, clipe de dezandejde, sperante, rasete de bucurie, oameni care se perinda prin fata mea.

Timpul mi se scurge printre degete si nu reusesc sa il prind. Alerg catre ceva si totusi parca stau pe loc. N-am timp sa invat din greseli pentru ca sunt prea ocupata sa fac altele noi.

Nu stiu cum am ajuns aici. Mi-amintesc ca timpul trecea tare greu cand eram copil. Imi doream cu ardoare “sa cresc mare”, ca sa pot face tot ce vreau. Ce iluzie simpatica 🙂 Mi-amintesc ca zilele erau tot timpul pline de soare, de joaca si de veselie. Si ca, de multe ori, timpul se tara cu incetineala unui melc iar eu nu mai aveam rabdare sa astept dupa el.

Am crescut mare si, totusi, ceea ce vreau acum, un lucru atat de mic, nu reusesc sa fac. Vreau sa stau linistita ca altadata pe o buturuga, pe malul unei ape curgatoare si sa privesc cum o salcia mangaie usor apa. Sa respir adanc si sa fiu constienta ca singurul lucru pe care il am de facut este sa stau si sa ma bucur de lume si de mine. Sa ma bucur de moment si sa-mi odihnesc o clipa ochii, atata cat sa simt pe fata vantul ce adie usor.

Intr-o zi, in gradina, o sa stau intr-un hamac, sau poate intr-un scaun si o sa ma gandesc la ziua asta. Si o sa ma bucur de soare si de aer si de rasetele de bucurie ce imi vor intrerupe linistea. Si de mine, si de timpul pe care inca il am ca sa fac lucruri pe care mi le doresc.

Read Full Post »

Contradictiile si credinta

Nu reusesc sa inteleg cu ce drept sanctificam noi, oamenii, pe alti oameni. Cu ce drept declaram ca X sau Y este un “sfant”? Cu ce autoritate il ridicam deasupra celorlalti oameni?

Folosim reguli stabilite de noi, cu de la noi putere, pentru a decide ca toti ceilalti oameni trebuie sa i se inchine unui… om. Ce s-a intamplat cu “Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor”? E, totusi, a doua porunca dintr-o lista de 10. Nu e nici lista asa de lunga, nici porunca atat de jos in lista incat sa nu ajungem pana la ea.

Si mai e o chestie pe care nu o inteleg. Daca biserica promoveaza umilinta, cumpatarea, moderatia, de ce unele biserici sunt atat de pompoase si de aurite?

Traiesc cu convingerea ca credinta nu tine de opulenta ci de o traire interioara. Cred ca poti sa gasesti linistea si sa iti traiesti credinta (mai ales) intr-un loc simplu, unde privirea nu iti e distrasa de diverse poleieli.  Cred ca nu trebuie sa te simti mic si insignifiant, din punct de vedere fizic, pentru a crede. Credinta nu tine nici de inaltime, nici de kilograme, nici de varsta si nici de cati bani am in buzunare. Credinta nu e conditionata de un eveniment sau de o persoana. Credinta e in noi si cred ca depinde de fiecare dintre noi sa o acceptam sau nu.

Si-atunci, de ce atata tam-tam pentru un lucru, pana la urma, atat de personal? De ce nu ne putem ruga singuri, in liniste? Poate ca nu am pregatirea necesara dar nu inteleg de ce Dumnezeu este mai degraba prezent intr-o biserica decat pe un camp, sau pe o strada, sau la mine in camera, sau in masina, sau intr-un magazin, sau intr-o padure. Nu inteleg de ce trebuie sa mergem duminica la biserica, in loc sa ne rugam acasa, in liniste si cu sinceritate, fara sa fim intrerupti de nimic.

Nu inteleg cum am ajuns sa credem ca pana si credinta poate fi comercializata.

Read Full Post »

Da, v-ati dat seama: e vorba despre Halloween, care, in mod traditional se sarbatoreste in 31 octombrie. La noi insa, s-a cam sarbatorit aseara. Un Halloween care a insemnat mai degraba un fel de bal mascat dar, pana la urma, conteaza? Am vazut vrajitoare, cowboy, romani (de-aia de pe vremea lui Cezar), cavaleri, asistente medicale, strumfi, scolarite sexy, muncitori de pe santiere (cu casti de protectie si echipament adecvat), doamne de la curtea regelui sau de prin anii ’20, fantome, monstri, vampiri (si vampirite), dovleci, pisicute si iepurasi.

Inainte sa sara repede cineva sa critice Halloween-ul si sa arunce cu pietre pentru ca am mai importat o sarbatoare, cred ca ar trebui sa se costumeze si sa iasa in oras cu prietenii, poate mai nimereste un party intarziat pe tematica asta. Sunt sigura ca se va distra de minune si va intelege ca e doar un motiv in plus sa radem si sa ne simtim bine. Ah! Si sa facem poze 🙂

Cred ca toate cluburile din Timisoara au avut aseara Halloween party. Eu m-am nimerit in Scottish si in LC. In Scottish, DJ-ul de la Parov Stelar si muzica inrudita, super plin (cand am plecat eu, bodyguardul de la usa nu mai lasa oamenii sa intre pentru ca nu mai era loc), prea mult fum, coada la toaleta si multa distractie. N-as fi plecat dar muzica nu era exact pe gustul meu. In LC, desi locul e mai mic, animatoarele (asistente medicale) isi faceau bine treaba, muzica era chiar faina, era plin dar aveai loc sa dansezi si costumele mi-au parut  la fel de interesante (personajul feminin din Avatar mi-a atras atentia si mi-a placut la fel de mult ca strumful din Scottish).

Singurul lucru ce nu mi-a placut aseara a fost frigul de-afara. Cred ca mai aveam putin si-mi ingheta si sangele in vene (exagerez, desigur), plimbandu-ma intre cluburi sau pe drumul spre masina. Nici nu vreau sa ma gandesc cum i-o fi fost fetei ce avea pe ea doar o bluzita sumara, sandale si o fustita ce abia ii acoperea fundul. Probabil pe ea o incalzeau privirile celorlalti 😛 Sau peruca!

Read Full Post »

Insectele

Nu-mi plac insectele si pace. Stateam acum vreo 3 zile linistita in gradina si ma bucuram de soare cand remarc un fluture negru pe spatarul scaunului din fata mea. Sigur va ganditi: “un fluture! ce frumos!”. Daca il vedeam de la (mare) departare poate m-as fi gandit si eu la fel. Asa insa… era negru si paros, da, paros!! Mi-am imaginat ca daca ar fi de vreo 10 ori mai mare, ar fi monstruos, cu toate culorile lui alea frumoase si de efect.

Imediat dupa asta sesizez o miscare in stanga. Un paianjen de culoare pamantie incerca sa stabileasca o punte de legatura intre mine si el… sau poate intre pantalonii mei si bratul scaunului pe care stateam. Oricum, era destul de aproape incat sa vad cum isi indoaie multele picioare si sa remarc ca e scarbos. Am facut imediat niste miscari cu mana ca sa ma asigur ca nu se apropie de mine.

Capac insa mi-a pus gangania neagra (mica dar urata si aia) care se apropia vertiginos de paharul meu, poate ii placea ceaiul negru…

Ce sa mai fac? Asaltata din toate partile de insecte, am capitulat. M-am ridicat frumusel de la masa si am plecat. Eram in minoritate numerica 😦

Uite-asa iti pot strica pauza de masa, cu soare si aer curat, niste amarate de insecte. Data viitoare ma inarmez cu un Killtox sau un Raid si vedem noi care pe care 😀

Read Full Post »

Azi ne-am strans cu mic, cu mare si ne-am dus la circ. Ca spectatori.

Nu aveam nici un fel de asteptari. Ma rog, nu unele pozitive. Ultima oara cand am ajuns la circ eram in liceu si am plecat la pauza: era frig si plictisitor. La momentul respectiv m-am gandit ca nu ma mai impresiona pentru ca nu mai eram copil.

Azi am ajuns mai repede, am luat bilete, ne-am dat cu masinutele, cu calutii din carusel si cu vreo 10 minute inainte de ora inceperii ne-am dus catre cortul circului. M-a mirat coada lunga de la bilete, dar si mai mare a fost surpriza cand am intrat si-am constatat ca, deja, mai mult de jumatate din locuri erau ocupate. Inauntru era caldut si bine, foarte potrivit pentru multimea de copii ce popula cortul (insotiti de parinti, evident). Am asteptat cu sufletul la gura sa vad daca spectacolul incepe la fix. N-a inceput decat 10 minute mai tarziu si mi-am zis “mda, tipic romanesc”. Dezamagirea incepea sa se contureze.

Ce-a urmat insa, va spun sincer ca m-a lasat cu gura cascata la unele momente. Spectacolul a fost echilibrat, antrenant, profesionist (cu exceptia muzicii care era prost imbinata/mixata, adica deloc) si mi-a placut la nebunie. N-am stiut ca zebrele sunt atat de mici si de frumoase, nici ca elefantii au atata gratie si agilitate. Lamele au fost incantatoare si jucause, dromaderii – neimpresionanti pentru mine si caii – minunati. Clovnul m-a facut sa rad cu pofta si sa uit ca sunt adult, iar numarul de echilibristica (sau cum s-o fi numind in limbaj profi) din final (al lui Orlando) m-a facut sa exclam “hai, lasa-ma”. Nu m-as fi urcat pe toate minunile alea nici cu plasa de siguranta sub mine!

Mi-au mai placut si numerele lui Alexandre (mai ales partea cu focul) si cel al lui Michelle  – singura prezenta feminina din spectacol.

Recunosc ca am avut momente in care mi-a fost mila de animale (nu ca ar fi parut prost tratate, nici vorba!). Ma gandeam ca locul lor e in natura, unde sa poata sa alerge, sa vaneze, sa fie libere, nu sub o cupola de circ, unde sa suporte ore lungi de chin, pentru cateva minute de placere a unui grup de oameni. Dar show-ul a fost in asa fel facut incat gandurile astea au disparut repede din capul meu, alungate de buna dispozitie insuflata de artisti. Se vedea pe ei ca le place ce fac. Nu stiu daca era adevarat sau nu, dar, daca nu era, o mimau a naibii de bine.

Multa voie buna si va spun sincer ca spectacolul si-a meritat banii. Pana si lui Jesse i-a placut, la varsta frageda pe care o are. L-am surprins de cateva ori zambind cu gura larga, incantat de ce vedea (in principiu de animale, dar si de clovnul cu mingea lui mare-mare si de nenea cu focul). A batut din palme si el, in rand cu lumea, si a avut putine momente in care s-a plictisit, desi spectacolul a durat cam 2 ore (inclusiv pauza de 15 minute de la jumatate, care a fost extrem de binevenita, atat pentru parinti cat si pentru copii).

Pe scurt, o seara absolut minunata, la circ!

Read Full Post »

Ne place vanatoarea

Intotdeauna vrem mai mult. Vrem o casa mai mare, o gradina mai frumoasa, o masina mai buna, o iubita mai sexy, un laptop mai performant. Vrem sa ajungem mai sus, sa ne “depasim conditia”. Uneori nici nu intelegem mai precis ce inseamna asta dar e motorul care ne duce mai departe.

Asa ca muncim, fiecare in felul nostru, asa cum stim si asa cum putem. Ne setam obiective (da, suntem o cultura pasionata de obiective) si ne punem pe treaba. Dam din coate, ne vopsim parul, facem riduri, ne schimbam numele, varsam lacrimi, induram umilinte, uitam de orice altceva e prezent in viata noastra, reinventam roata (sau telefonul), cream, distrugem, facem orice ne aduce mai aproape de obiectivul setat. Si, cand l-am atins, zambim o clipa, satisfacuti, doar ca sa observam ca, doar un pic mai departe, e nevoie de doar inca un pic de efort, e ceva “mai bun”, “mai mare”, “mai puternic”, “mai frumos”.

Ne plac atat de mult obiectivele astea, incat am decis ca trebuie sa le categorisim si sa le dam o forma. Ele trebuie sa aiba o logica si sa indeplineasca anumite conditii, altfel oricine le poate lua in ras. Am facut cercetari si am decis, de comun acord ca obiectivele trebuie sa fie SMART (in traducere libera, pentru cei ce nu vorbesc engleza, “inteligente”).

Si asa, incet-incet, viata noatra se transforma intr-o lupta. Luptam pentru a ne atinge obictivele. Sau sa reformulez? Luptam pentru a ne indeplini dorintele. Si atunci cand reusim asta, daca chiar nu avem vreo dorinta mai mare, luptam pentru a pastra ce avem. Si placerea? Si multumirea? Relaxarea? Sentimentul de liniste interioara? Ce-s alea?

Daca cumva cineva se trezeste zicand, intr-un grup de oameni, ca e multumit de viata lui asa cum e si ca nu-si doreste altceva e privit ca un OZN veritabil. Cum sa nu iti doresti ceva in plus? Cum sa vrei sa te limitezi si sa refuzi evolutia? Cum sa fii multumit cu ceea ce ai, cand poti sa iti doresti mai mult… sau poate ceva ce ai avut si nu mai poti avea?

Suntem veritabile animale de prada, doar ca noi ne-am deghizat si cosmetizat coltii si ghearele. Vanam la un alt nivel. Adrenalina insa ne incanta pentru ca ne pune sangele in miscare si ne aminteste de o informatie care ne e scrisa in gene si pe care n-o putem sterge. Ne place provocarea, mai mult decat trofeul. Si, pentru ca in engleza suna, parca, mai bine: “we JUST love the chase!”

Read Full Post »

Older Posts »